Curaj? Respect?

Standard

Tind sa cred ca nu sunt o curajoasa de felul meu, dar oricum ma lupt cu treaba asta si sper ca am evoluat ceva in aceasta directie in ultimii ani si asta datorita (in mare parte) persoanele din jurul meu, de la care am invatat zilnic cate ceva. Nu de putine ori eram socata de curajul de care dadea dovada surioara mea mai mica, ceea ce ma faceam sa zic „pai pot si eu”. Si da!  Se poate!

M-am gandit de multe ori ca mi-ar placea sa am curajul sa spun ce simt, dar nu-ti trebuie doar curaj, pentru ca e foarte usor sa-i ranesti pe cei din jurul tau incercand sa-ti expui punctul de vedere, sau sa ramai singur, sau sa iei bataie, sau… etc. Cred ca e important de cantarit care e scopul momentului curajos. Si sunt atatea momente in care imi doresc sa pot sa zic ce am pe suflet, chiar daca stiu ca asta poate rani pe celalalt, dar pentru ca o merita sau pentru ca face o greseala sau pentru ca nu ii sunt datoare cu nimic sa adun in mine, sau din contra ii sunt datoare sa-i zic care ii sunt problemele… e foarte posibil sa imi fac curaj sa zic ceva:D.

Vreau sa am curajul sa zic NU. Vreau ca cei din jurul meu sa aiba curajul sa fie oameni, sa se comporte ca atare, sa decida pentru ei, sa isi asume varsta si experienta. Vreau de multe ori ca cei din jur sa aiba grija lor si atat. Vreau sa fac ceea ce simt si clar nu sunt datoare sa ma explic nimanui: unde merg, ce fac, cand plec, cu cine plec, cand vin, cu cine stau, etc. Vreau sa cred ca bunul simt nu inseamna si nu se asociaza cu lipsa curajului. Nu de putine ori mi s-a intamplat sa ma abtin sa spun ce simt din prea mult bun simt pentru mine in primul rand si apoi pentru celalalt.

Am intalnit oameni mari, care sunt dependenti de ceilalti, care desi au ani la activ nu sunt capabili sa incerce macar sa se descurce singuri. Am intalnit copii tineri care si-au luat viata in maini si care stiu si au incredere ca viata ii va indruma corect. Si da, pe acestia ii apreciez. Si da, imi ador parintii si le multumesc pentru ca m-au crescut in asa fel incat sa pot sa fiu pe picioarele mele, dar nu pentru a-i da deoparte, ci pentru a gandi si a fi OM. Si da, inca mai stau in poala mamei si inca astept sa ma alinte. In schimb nu as mai putea sa stiu ca tot pasul mi-este ghidat de parinti.

Articolul complet aici: http://www.andreeaholban.eu

2 responses »

Imi poti scrie aici comentarii, sfaturi, zambaceli, pupicioi...

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s