Mai fericiti… :)

Doresc tuturor oamenilor frumosi la suflet, celor care mi-au fost aproape, m-au sprijinit si incurajat, m-au facut sa rad, sa plang, sa tremur de emotie, de fericire, oamenilor tristi, suparati, pierduti… un Paste plin de lumina, incredere, speranta, iertare si implinire sufleteasca! 

Profitati de momentele petrecute cu cei dragi – prieteni, familie, colegi, astfel incat aceasta Sarbatoare sa va aduca zambete pe chipuri si suflete. Macar, incepand cu aceasta perioada, ar trebui sa fim mai buni, mai calzi, mai prietenosi, mai deschisi spre comunicare si voie buna, mai darnici, mai iertatori… mai fericiti!

Paste Fericit, lume! 

Mancarea si sanatatea

Cu totii stiti ca imi place sa gatesc si sa mananc (nu mult, majoritatea cetatenilor care ma cunosc remarca “trancaneala” mea speciala cand vreau si de aia, si de aia, si putin din cealalta urmand sa ciugulesc din toate putintel si apoi sa pasez la cei din jur, nu de alta, dar e pacat sa stricam bunatate de bucate:D).

La mine in familie bunica de pe mama (pe care am apucat sa o cunosc si sa ma bucur de bunatatile realizate de ea) era un geniu culinar de dimineata, cand nici nu era zi afara. Mama mea – cam 3/4 din viata si-a petrecut-o in bucatarie, ne-a alintat cu feluri de mancare diferite, care mai de care mai pe alese (tata manca ceva, eu si Anca cu totul alte preferinte). A facut singurica cantitati industriale pentru zile de nastere la toata familia, sarbatori, praznice, hramuri, etc.

Si traditia meselor imbelsugate o regasesc din fericire si la mama soacra, care ma asteapta mereu cu multe feluri de mancare ca sa mananc eu din toate, sa-mi rasfat pupilele gustative. Asadar, deocamdata ma bucur din plin de mesele mamelor, mai ales de sarbatori cand eu nu fac nimic de mancare, ca nu are rost sa le stric bucuria de a ne astepta la masa cu bunatati preparate de ele. 

Cand am plecat pe la facultati pachete peste pachete, in care ne pregatea multe feluri de mancare in cantitati potrivite:D. Sora mea si-a cumparat ghiozdan de munte de ala serios, cu care se duce sa “ridice” si bagajele trimise de mama cu mancare:D.

Oricat de greu ar fi dus-o cu banii parintii mei, niciodata nu am auzit sau nu am simtit vreo urma ca nu am avea ce manca (bine, nici nu mancam “mofturi” de pesti, creveti, icre negre, etc.). Tot timpul am avut mancare gatita, preparatele din carne (pastrame, rulade) ne luau pentru sandwishuri, dar nu ne dadeam in vant dupa ele. Am fi preferat de o mie de ori un snitel facut de mama (intr-o mod unic – l-as recunoaste din 1000:D). Mesele de sarbatori nu le pot descrie, de dimineata pana seara mancam randuri, randuri de mese cu prieteni, cumatri, rude.

Partea exceptional de buna pe care am prins-o eu si sora mea si pe care vreau sa incerc sa o transmit copiilor mei, cand va fi cazul, e ca am mancat preparate de casa (oua, carne, legume, branzeturi, smanatana, etc.). Ai mei tot timpul carau cu sacosele produse de la tara, cumparate de pe la vecini, schimb pentru terenuri date acestora, primite cadou, etc. pentru ca bunicul care era mai aproape, nu avea decat cateva gaini, el fiind batran si singur (bunica de pe tata a murit cand aveam eu 6 luni).

Mancam natural si sanatos! Adoram ouale fierte si ochiurile, iar cele de casa aveau o culoare superba, ca sa nu mai zic de gust. Conserve, dulceturi, muraturi, zacusti, sosuri numai preparate de mama in casa (inclusiv astazi tot de la ea le luam:D). Ciupercile (ghebele) culese de cu toamna de tata si puse la congelator sau cu sare, sunt un deliciu. Dulciuri din comert mancam foarte rar (erau si putine si scumpe si nesanatoase), dar mama ne facea (si inca ne mai face) ceva bunut, dulce de casa. Sucuri din comert nu beam decat la zile de nastere, la sarbatori – pentru ca in rest mama ne facea suc cu sirop de brad, soc sau limonada (luam sifoane sau cu apa din Piatra-Neamt de la robinet, care e rece si buna).

Acum ma sperii daca ma apuc de citit pe ambalaje, de ingredientele care sunt publicate, cine stie cate mai sunt pe langa.. asa ca de multe ori prefer sa nu ma uit si gata. Mai avem un minim de sanse cu produsele din piata, dar nici acolo nu mai este siguranta. Mai sunt targurile de produse bio, naturale, etc. dar cam scumpute pentru a putea pregati o masa completa.

Oricum momentan am cam scos de tot din alimentatie vegeta, salamurile si preparatele din carne (foarte rar, de pofta), avem aproape intotdeauna o supa/ciorba in frigider, pregatim cam o data pe saptamana peste, ne-am dotat cu tigai la care folosim putin ulei, incercam sa luam oua si lapte de la taranii, care-mi sunt dragi si pe care ii apreciez cu tarie, ne bucuram in continuare de bunatatile conservate de mama, de zarzavaturile puse de mama-soacra, dar cu siguranta voi lua exemplu colegei mele, Camy, pentru cand voi avea copii.

Atunci voi face tot posibilul sa le iau&dau produse sanatoase si de calitate, sa le prepar eu cu mana mea mancarea, sa stiu ce le pun in ea, sa-i feresc pe cat posibil de toate nenorocirile din alimentatia de astazi… Evident ca nu voi fi terorista in extrema, dar pe cat posibil, macar in primii ani de viata, cred ca toti copii ar trebui sa incepa cresterea intr-un mod sanatos si armonios. 

RESTART yourself!

Sunt momente cand simt ca mi se blocheaza conexiunile, cand simt mici subcircuite in mintea mea, cand ma debusolez, cand simt ca nu pot citi nici macar chipurile celor din jurul meu, cand vorbim impreuna dar ne intelegem separat.

Nu mi-e teama de faliment asa cum o mare parte din romani traiesc. Nu mi-e teama de bani sau de lipsa lor (deocamdata). Nu mi-e teama ca nu-mi iese culoarea dorita la par. Nu mi-e teama de clienti si de situatii neprevazute pentru ca am incredere ca le pot rezolva, ca totul se formeaza in jurul unei comunicari si sinceritati dezvoltate pe parcursul colaborarilor. Nu mi-e teama sa organizez sau sa fac parte din echipele de organizare ale evenimentelor business, nu mi-e teama ca voi uita sa iau lucruri importante in bagaje, cand plec in excursiile familiei.

Nu mi-e teama sa rad cand simt asta. Nu mi-e teama sa zic NU sau DA. Nu mi-e teama sa cer ajutorul cand simt ca situatiile ma depasesc sau sunt prinsa in dileme. Nu mi-e teama sa-mi arat sentimentele, sa am momente de slabiciune sau sa am momente de maxima siguranta pe propria-mi persoana.

Cred cu tarie ca daca sunt sanatoasa din toate punctele de vedere pot face orice, pot fi langa colegi, clienti, parteneri atunci cand au nevoie de mine, sprijinindu-i atat in momentul in care mi se cere, cat si cand simt eu ca au ei nevoie. Nu de putine ori simt ca trebuie sa duc mai departe bunele si relele invatate pana acum din propria-mi experienta sau din sfaturile primite de-a lungul timpului.

Bine, nu intotdeauna vei fi interpretat corect cand vrei sa ajuti, nu intotdeauna este ok sa te feresti sa nu iei atitudine pentru a nu supara pe unii sau pe altii, nu intotdeauna esti fericit cand corectezi pe cineva, cand dai sfaturi, desi acestea sunt necesare. Nu intotdeauna esti interpretat corect cand tai raul de la radacina mai devreme pentru a reduce pierderile, nu intotdeauna te simti impacat ca ai dat un anumit feedback (mai ales negativ), desi mai apoi acesta poate fi benefic. Nu intotdeauna vei fi respectat pentru ca ai coloana dreapta, ca vrei calitate, ca urmezi pasii catre un produs finit complet, catre o stare de libertate profunda. Dar, eu una, intotdeauna voi prefera sa am aproape oameni calzi, darnici si voiosi, care pun suflet in tot ceea ce fac.

Nu te simti bine daca esti prea delasator, nu te simti eroic nici daca esti prea dur. Trebuie gasit intotdeauna echilibru intre ce iti face tie bine, ce le face bine celor implicati din jurul tau, care e drumul pe care vrei si simti ca trebuie sa il urmezi. Intr-adevar viata e si gri si roz, asa ca trebuie sa ne adaptam din mers. 

Stiu, asta e dezavantajul ca nu mai suntem copii. Oamenii mari cand se supara, o mare parte din ei, raman cu sentimente dubioase, pe cand copiii acum se cearta, acum spun in fata ceea ce simt fara ocolisuri, dar mai apoi tot la joaca impreuna cu partenerii lor de ghidusii se regasesc.

Important e ca acum, om mare fiind, sa urmez o directie de tipul: “ZEEEEEEEENNNNNN!” – teoria de viata a unui maestru:D si sa ma bucur, din cand in cand, de un scurt restart pentru reluarea starii mele naturale, cu un zambet cald si  de multumire, cu sentimentul de impacare si cu momente faine de  comunicare  cu cei din jurul meu.

In continuare… trebuie sa fiu EU, pentru ca acest EU aduna oameni dragi si sentimente frumoase,  tocmai pentru simplul motiv ca sunt EU!

Prin ochii vostri…

Stiu, stiu, sunt o draguta, o sensibila (mai ales o modesta – invat de la cei mai buni ), dar ar fi cazul sa mai scriu ceva din suflet, ceva numai bun pentru aceasta perioada – dinaintea Sarbatorilor Pascale. Poate ar fi trebuit sa am acest discurs disponibil in momentul in care colegii m-au votat pentru a 3-a oara la rand, drept “Cel mai dragutz coleg!”, dar astazi simt ca trebuie sa multumesc tuturor oamenilor dragi din viata mea… si nu numai.

Astfel, astazi stiu ca trebuie sa fiu recunoscatoare si sa multumesc:

• parintilor si surioarei mele – pentru copilaria daruita, pentru momentele magnifice si de neuitat pentru tot restul vietii, pentru omul Andreea care sunt astazi, pentru cei 7 ani de-acasa, de care sunt maxim de mandra;
• bunicilor – pentru modestia si simplitatea pe care m-au invatat sa le simt, sa le traiesc, pentru ca mi-au aratat ca in viata trebuie sa fii om cu bun-simt, sa respecti traditiile, parintii si sa zambesti  cu incredere; 
• socrilor mei - pentru mandria si deschiderea cu care m-au transformat in fata lor, mult asteptata, pentru sprijinul acordat, pentru mofturile implinite, pentru educatia oferita singurului lor baiat;
• sotului meu - pentru dragostea demonstrata, pentru atentia continua, pentru increderea oferit clipa de clipa, pentru sprijinul in toate activitatile realizate, pentru mandria cu care ma priveste la fiecare mica reusita de a mea;
• nasilor mei - pentru momentele de hahaiala, pentru sprijinul si sfaturile oferite, pentru prietenia sincera daruita;
• managerului meu - pentru increderea acordata care mi-a adus curaj si siguranta in toate activitatile realizate, pentru sfaturile oferite, pentru incurajarile sale, pentru impulsionarea continua spre dezvoltarea mea personala si profesionala;
• colegilor mei dragi - pentru sprijinul oferit, pentru recunoasterea meritelor, pentru ajutorul oferit neconditionat, pentru mediul frumos creat in care lucrez, pentru momentele de barfa si hahaiala, pentru incredere, pentru voturile oferite, pentru sfaturile daruite;
• prietenilor mei dragi din intreaga tara (Iasi, Piatra-Neamt, Bucuresti, etc.) – pentru toate momentele dragi, pentru urarile de La multi ani, pentru destainurile avute, pentru increderea oferita, pentru veselia aratata de fiecare data;
• persoanelor care ma supara, ma jignesc, ma intristeaza, fara rea-vointa - pentru ca nu ma pot dobora, pentru ca ma fac sa-mi dau seama ca pun suflet in tot ce realizez, in toate relatiile pe care le cladesc, pentru ca imi arata ca am oameni cu adevarat faini aproape si la bine si la greu, pentru ca sunt o luptatoare si-o optimista, pentru ca stiu  ca am de ce sa ma mandresc cu persoanele dragi mie, pentru ca ma impulsioneaza sa iert si sa zambesc in momente neasteptate;
• persoanelor reci si distante - pentru ca ma fac sa inteleg cat de cald e sufletul meu intr-o lume in viteza, pentru ca ma fac sa constientizez ca fiecare avem o directie si nu trebuie sa ne schimbam pentru unii pentru altii, pentru ca fiecare avem un rol si astfel se realizeze echilibrul intregii lumi;
• persoanelor atotstiutoare - pentru ca ma fac sa constientizez ca stiinta si cunostintele pe care le adunam in viata din propriile invataminte si experientele realizate sunt adevaratele valori pe care trebuie sa ni le insusim si sa le folosim cu cap pentru o dezvoltare continua, pentru o armonioasa comunicare cu cei din jurul nostru;
• persoanelor la sufletul carora nu am ajuns inca - pentru lupta continua pe care trebuie sa o duc cu mine, pentru a fi mai buna, pentru a nu ma lasa pe tanjeala, pentru a ma ambitiona spre mai mult;
• persoanelor care au cu adevarat greutati in viata - pentru ca ma fac sa constientizez ca ale mele sunt nimicuri sau alintaturi, pentru ca ma impulsioneaza sa fiu mai buna, mai iertatoare, mai draguta si recunoascatoare pentru tot ce-mi ofera Dumnezeu;

Astazi, va multumesc voua!

Astazi ma bucur de invataturile oferite de voi toti!

Astazi sunt omul pe care il stiti, pe care vi-l arat cat se poate de sincer cu zambet sau cu lacrimi pe chip, clipa de clipa!

Astazi sunt mandra de mine, prin ochii vostri cand ma priviti!

Ne molipsim unii de altii! :)

Primavara imi da o stare tare faina… soarele, culorile vii ma fac sa simt ca traiesc, ca vreau sa dansez, sa fiu sexxy mamasita, sa ma bucur de toate, sa fac daruri, sa transmit pupicioi si imbratisari celor dragi, sa le zambesc tuturor, sa fac ordine si disciplina atat in casa, dulapuri si calculator cat si in suflet.  

Ma gandesc ca in lumea asta mare si chipesa, nu poti fi fericit sau trist singur… nu cand esti implicat, nu cand oameni dragi iti sunt aproape sau tu le esti lor. Patania care m-a facut sa ma gandesc la aceasta stare, vi-o povestesc in cele ce urmeaza.

Sotiorul meu si-a pierdut zilele acestea bratara de aur, cadoul lui de la parinti de majorat – set cu lantul. O bratara la care tinea mult, care era facuta manual, la comanda… deci cam greu spre imposibil sa gasim alta. Nestiind unde anume si cand i-a cazut de la mana, am orbecait amandoi prin locurile in care a fost in ultimele 2 zile, dar fara reusita.

Oricat as fi incercat sa-l incurajez, sa ii spun ca luam alta, ca la turci sigur vom gasi un model asemanator, ca daca va fi ca bratara sa fie a lui va aparea cumva, daca nu, inseamna ca cineva are mai mare nevoie de ea decat noi… era inutil pentru ca el era trist si dezamagit… si stare mea era si mai si cand il vedeam asa si nu puteam sa fac nimic.

Tot gandindu-ma si refacandu-i traseul din ultimele zile, am cautat in toate colturile din casa, in speranta ca aici s-a pierdut si am reusit… am gasit-o si am putut sa-i aduc fericirea, sa fac singurul lucru pe care si-l dorea acum – sa aiba bratara lui inapoi.

Asa ca am ajuns sa constientizez si mai accentuat ca traim prin cei din jurul nostru, le traim starile, ne traiesc emotiile… ca uneori e mai greu pentru cel de langa, implicarea fiind in dublu sens.. Asa cum mamele au emotii mult mai mari pentru copii cand ii lasa la scoala, la gradinite, cand au examene, etc.  simt ca acum mi s-a inversat rolul de copil,  dorind acum ca eu sa fiu pusa la incercare si nu parintii mei, nu cei dragi mie… Asa patesc cu sotul meu, cu sora mea, desi stiu sigur ca sunt mai eroi ca mine, ca nu se dau batuti in veci.. nu pot sa nu traiesc la intensitate maxima, poate prea mult decat e cazul, sentimentele si starile prin care trec ei. 

Am noroc ca sunt destul de organizata si ce-i mai important ca optimismul nu ma paraseste usor si cred cu tarie ca unele lucruri rele la prima vedere, ni se intampla cu un scop si ca ceva bun trebuie sa iasa la suprafata la urma urmei.

De asemenea cred cu tarie ca putem face orice daca suntem sanatosi si ca aici am putea gasi singurul hop care ne-ar putea face sa ne simtim demotivati, dar cu siguranta faptul ca nu gasim camasa, pantofii visati, ca nu ne permitem anumite luxuri, ca parca nuanta de par nu e cea de pe cutie, ca tricoul preferat nu ne mai vine, ca pozele au iesit in ceata, ca mancarea a iesit fara gust sau orice alt lucru marunt ni s-a intamplat (si pe care in prima faza il vedem ca o catastrofa), trebuie sa ne reamintim ca important e sa fim bine, sanatosi: noi si cei dragi noua si sa ne punem pe treaba in continuare cu optimism si zambet chipes pe mutrita… pentru ca toate se vor aseza intr-un final, asa cum trebuie sa fie!

Nimic nu ne poate sta in cale daca ne propunem cu adevarat, iar daca nu am reusit sa realizam un plan trebuie continuat sa muncim pentru el, sa speram in el, sau pur si simplu sa renuntam, sa invatam sa ne detasam de el, pentru ca nu e pentru noi.. pentru ca avem alte planuri marete de realizat, cu siguranta.

Si DA! Ajungem momente in care traim prin altii, cand simtim ce simt ei, cand am vrea sa ne dam peste cap sa le rezolvam problemutele, cand am prefera sa fim noi in locul lor. Dar asta insemna sa iubesti, sa fii langa cel de langa tine, sa fie langa tine cand ti-e greu sau cand ti-e bine. Ne bucuram impreuna, ne intristam impreuna, radem si plangem impreuna si ne molipsim unii de la altii fara sa ne dam seama – atat trairile, sentimentele cat si obiceiurile, gandirea, alegerile si asta ne face sa devenim un intreg.  

Suntem oameni! Si DA, am nevoie de cei dragi. Am nevoie sa traiesc prin mine si prin cei din jurul meu!  Am nevoie de bucuriile lor, pentru a le simti pe ale mele. Am nevoie de mine si de ei, pentru a fi completa! Impreuna! :”>

Increderea si respectul

Se spune ca orice lucru bun care ti se intampla, e de fapt rasplata pentru altul facut bine candva, ca orice lucru rau de fapt e o palma ca undeva pe drum, ai pierdut un aspect si ca e timpul sa-l remediezi. Se simte ca increderea pierduta nu va mai fi castigata, ca lucrurile sunt albe, negre si gri pana la un punct, cand totul se transforma ori in alb, ori in negru.

Suntem cat se poate de responsabili, sau ar trebui sa fim, pentru deciziile pe care le luam si pentru faptele realizate de-a lungul vietii. Nu de putine ori ni se intampla sa dam fara sa cerem nimic, sau sa ne bucuram alaturi de ceilalti la momente simple, magice, venite de te miri unde, fara sa le fi visat vreodata. Nu de putine ori ni se intampla sa primim palme si dezamagiri din partea celor la care nu ne asteptam. Nu de putine ori trebuie sa “inlaturam” oamenii, lucurile pentru care suntem acolo doar cand au nevoie.

Invatam zilnic ca prietenii adevarati sunt putini, ca cei care se vor prieteni sunt de fapt doar in anumite momente, ca sunt oameni care si-ar dori sa-ti poata fi mai mult “prieten”, sa-ti fie aproape, dar distanta sau alte impedimente le strica aceasta sansa. Invatam ca fiecare raspunde pentru ceea ce face si ca nu avem de ce gandi si incerca sa-i ajutam pe cei care nu vor, desi ei sunt cei care ne cer. Invatam ca nu de putine ori detasarea si indiferenta iti fac viata mult mai usoara si mai frumoasa.

Invatam ca iertarile sunt de fapte sanse date celor care gresesc, calcand in picioare daruirea si sufletul celor care se chinuie sa nu o faca. Invatam sa nu oferim ajutorul nici cand ni se cere, pentru ca mai apoi sa nu avem surpriza de a ne trezi ca de fapt noi nu intelegem situatiile.

De ce barbatii nu asculta si femeile nu stiu sa se uite pe harta?

Un video dragut si explicit despre diferentele dintre femei si barbati (neprogramate, naturale, din constitutia fiecaruia, genetice, etc.)

Poate dupa vizionarea/ascultarea acestor explicatii, vom intelege de ce sunt barbati mai buni decat femeile in anumite momente / activitati si de asemenea de ce femeile sunt cele care fac mai bine anumite lucruri in comparatie cu partea masculina a planetei.

Spor si vizionare placuta.. si poate o alta imagine asupra vietii, convietuirii, etc.!

Avem timp?

Pe langa intrebarea aceasta, cel putin inca 5 imi bantuie gandurile (daca ma concentrez putin s-ar putea sa rezulte muulte altele, dar ne rezumam la acestea):

1. Timp pentru ce?

Avem timp sa radem, sa sprijinim prietenii cand au nevoie de noi, sa ne vedem de sanatate fizica si mentala, sa ne bucuram de clipele marunte, sa credem in destin sau in viata spirituala, sa gatim bunatatile pe care le visam, sa calatorim in locuri vazute in reviste, sa facem sport, sa mergem la saloane de infrumusetare, sa ne perfectionam, sa decoram casa si biroul, sa ne organizam garderoba, sa ne vizitam parintii si prietenii, sa dormim, sa ne uitam la serialele preferate, sa mergem la spectacole si scenete la teatru, opera, cinema, filarmonica, sa facem un cd cu melodiile preferate, sa citim o carte deja inceputa sau recomandata de cineva, sa facem cadouri celor dragi, sa stam la povesti la telefon, sa dam cu mopul, sa mergem la cursuri, sa spalam masina, sa lenevim, sa stergem praful, sa fim oameni intregi la minte si suflet? 

Clar avem cu ce sa ne ocupam timpul. Si pe cel pe care il avem si pe cel care ne lipseste.

2. Avem nevoie de timp?

Oooo daaa! Nu de putine ori m-am intrebat cum se descurcau parintii nostri. Pe ai mei i-am vazut cum au crescut singuri 2 copii (nici una dintre noi nu am stat la vreun bunic, sau am fost crescute de vreunul dintre ei), au mers la munca in 3 schimburi (nu era concediu de maternitate/paternitate care nici acum nu le ajunge mamicilor dornice de stat acasa:D – stiu, am fost rea), au avut grija de toti cei 4 bunici pana la finalul vietii lor, au avut de intretinut un apartament si in acelasi timp s-au ocupat si de constructia casei si celor adiacente acesteia, au mers si in concedii, ne-au dus la munte la mare, au facut mereu toate zilele de nastere ale membrilor familiei cu invitati si pregatiri delicioase (o eroina mamitica, clar – nu voi putea sa ma ridic vreodata la nivelul ei), s-au ocupat de educatia noastra (isi faceau timp sa ne verifice temele, sa ne inscrie la cursuri, sa ne trimita la biblioteca, sa ne verifice activitatile zilnice) si eu una simt ca deja sunt in panica de timp, ca nu-mi ajunge atat cat mi-as dori. 

3. Stim sa pretuim timpul pe care il avem?

Asta clar nu! A se vedea ca de obicei apreciem timpul pe care l-am petrecut cu oameni dragi, atunci cand acestia nu mai sunt in preajma noastra.  Nu stim sa apreciem sanatatea si importanta ei, pana nu ne imbolnavim. Orice sentiment devine mai puternic si ne face sa ne dam putin cu capul de pereti in momentul in care pierdem sau nu avem ceva/pe cineva anume. Nu de putine ori ne dam seama ca a trecut timpul pe langa noi, dar nu am bifat nimic nou, poate din ce ne programasem candva.

4. De ce lasam timpul sa treaca pe langa noi?

Eu cred ca din lene, indiferenta, iresponsabilitate… vointa slaba, pentru ca nu stim sa luam deciziile pe care sa le respectam mai apoi.

5. Cand e timpul potrivit pentru ceva anume?

Niciodata nu vom sti exact cand e momentul sa facem ceva anume, dar cred ca undeva in adancul sufletului se trage un semnal de alarma, care iti trasmite ca “acum e timpul sa.. sa studiezi, sa oferi o floare, sa strangi in brate, sa te casatoresti, sa faci un copil, sa-ti vizitezi prietenii sau familia, sa zambesti, sa fii fericit, sa pleci intr-o calatorie, sa iti iei o vacanta, sa iti iei o pereche de pantofi noi, sa-ti schimbi desktop-ul, sa-ti suni prietenii, etc”. Deci organizarea timpului se reduce in mare parte la mintea noastra sentimentala, care transmite anumite semnale creierului, care ia sau nu decizia potrivita, in functie de cat de convingator e sufletul:D.

In final, cred ca avem timp, dar din pacate nu stim sa-l folosim corespunzator! Esential e sa nu intram in panica si ne vom descurca de minune!

Da!

Dap. Astazi se implinesc 2 ani de cand am spus un “Da!” cat se poate de sigur. Un “Da!” care a schimbat cursul vietii a 2 oameni! Un “Da!” care ne-a unit destinele, drumul, sentimentele. Si in continuare sunt mandra de acel “Da!”. 

Acum 2 ani m-am semnat pentru prima data cu noul nume. Acum 2 ani, m-am prezentat eroic la coafor, m-am machiat si aranjat frumusel si am pasit la Starea Civila, pentru a fi personajul feminin principal. Acum 2 ani, aveam casa plina cu parintii mei dragi, cu prieteni care venisera sa-mi sustina decizia, sa ma vada cum pornesc spre formarea unei noi familii. 

Acum 2 ani, primeam de la dragul meu un buchet superb de flori asortat cu tinuta mea si un mega cos de flori de la parinti, surioara si colega mea de pat din vremurile studentiei. Acum 2 ani semnam eroic in catastif, ziceam “Da!”, zambeam la aparatele foto si ieseam triumfatori din Starea Civila, in timp ce oamenii dragi ne cantau “La Multi Ani!” si aruncau confetii pe noi. Acum 2 ani beam sampania si primeam urari de “Casa de piatra!” si evident cadouri pentru noua familie intemeiata.

Silence of Love

Ce poveste trista, a unui tata care nu poate vorbi decat prin semne… si drama fetei sale..  

Mi-am amintit de o patanie sinitra de-a mea din tinere:D. Intr-o iarna, am ragusit atat de tare, incat aproape ca am mutit. Revoltator, stiu! Nu reuseam sa scot niciun sunet, cuvintele erau in mine, faceam un playback nedorit..

Muteala aceasta a tinut vreo 3 zile, in care bausem toate ceaiurile pamantului aproape, dar fara rezultate. Deja imi imaginam viata cu un carnet si un pix vesnic in mana. Infiorator de-a dreptul.

Am mers cu tata la doctorul nostru de familie, dar fiind unul foarte “inspirat” ne-a spus ca trebuie sa beau cat mai multe ceaiuri.

Femeie, dupa ce ca m-ai vazut de 2 ori in 10 ani, imi dai ceai, dupa ce iti zicem ca de 3 zile beau ceaiuri in continuu? Nu mai am loc in mine de atatea ceaiuri!

Asa ca tata ne-a luat toate fisele familiei, pentru a ne muta la alt doctor si apoi a mers cu mine la farmacie pentru a gasi vreo solutie “muteniei” mele.

Una cat se poate de simpla se pare: inhalant! Dap! Asta m-a salvat de mutenie: portie dubla de inhalatie mega mentolata:D.

Si asa toata lumea se poate bucura astazi de trancanelile mele:D!