Luminitele de Craciun din Piatra Neamt…

Am precizat de multe ori cat sunt de mandra de orasul meu natal, de Piatra Neamt! Si o voi spune cu fiecare ocazie! De exemplu vreau sa vedeti cum se prezinta Luminitele de Craciun in Piatra Neamt anul acesta:

Totodata vreau sa ii felicit pe cei de la ViziteazaNeamt.ro (+ Consiliul Judetean Neamt) pentru cum se ocupa de promovare si pentru pozele si filmuletele minunate pe care le publica  si care ma trimit imediat cu gandul la taramurile natale si care ma fac sa-mi doresc si mai mult sa revin acasa!

Prajitureala…

Momentele super asteptate au sosit.. Sarbatoarea Craciunului se apropie, astfel incat am avut ocazia sa merg acasa pentru taiatul porcului, pentru petrecut timpul cu familia, pentru jucat remi, pentru a o lua pe Piscotel la mine. Intorsi in Iasi am inceput prima seara cu un film 3d – Tron.. dragutel, dupa care a urmat o zi de cumparaturi-cadouri in care ne-am dat duhul, dar care macar s-a concretizat cu rezultate pe masura;;).

Dupa aceste momente speciale, am inceput pregatelile pentru Misiunea: “Prajitureala”. Lista cu ingredientele ce ne trebuiau a fost inmanata barbatului casei, care s-a descurcat eroic la restituirea ei sub forma de produse.

A urmat activitatea noastra. Eu si Piscotel ne-am inarmat cu rabdare, ingrediente si zambaceli pentru indeplinirea misiunii…

De Sfintii Mihail si Gavril: Eu – Mihaitza!

Astazi muuulti romani au avut motive de bucurie, de sarbatoare… Chiar si eu! Oficial nici mama nu stie ca astazi ar fi trebuit sa mi se adreseze cu “La multi ani!” pe post de salut.

Eu – Mihaitza, deci e si ziua mea!:))

Toata povestea a inceput de la o reclama si o poza. Eram in concediu… in luna de miere – partea a II-a mai bine zis. Eii si multe poze prin tara, blitzuri, chestii… ca niste oameni importanti. Se pare ca una din pozele care se cerea a fi maxim de artistica, avea un  oarecare defect… Nu eram intreaga, ca sa zic asa… si aici nu fac referiri la cap.. Ideea era ca nu mi-au incaput si capul si corpul in poza respectiva…

Asadar, se ia exemplu reclamei, despre care aminteam…

….. si astfel ia nastere un nou: Mihaita!!!:)))

Asa m-am ales cu inca o zi onomastica de sarbatorit, cu inca un set de urari de “La multi ani!” si un tort mumos, cu moaca lui Tweety pe el…

In urma ta… zambete!

Se spune ca fiecare avem un loc anume, un destin.. ca familia nu ne-o alegem, ca prietenii da.. ca cineva acolo sus ne urmareste si ne ajuta.. ca pe timpul vietii reusim sa ne dezvoltam din toate punctele de vedere si in toate domeniile.

Incerc sa ma gandesc la ideea de origine.. De fapt cat de bine semanam cu parintii, cu bunicii? De fapt cum se face ca 2 frati pot diferi enorm in viata, desi au primit aceleasi “starturi”, aceleasi invataturi si conceptii? O buna perioada suntem ghidati de familie, dar apoi cand “scapam” in lume ce se intampla de fapt? Atunci facem ce am vazut, ce am fost invatati sau incercam sa trecem peste toate acestea si sa ne facem propriul set de principii de idei, lasand in urma locurile si ideile copilariei?

Eu una am plecat de ceva vreme buna din casa parinteasca. Ce e drept in unele treburi mi-am inceput ucenicia plecata fiind, dar ideile de bun simt, de lungul nasului, de familie, de deschidere spre comunicare, spre vorba buna le-am avut indoctrinate de la parinti. Intotdeauna mi-a placut sa las un cuvant de buna-ziua pe oriunde am poposit – in limita bunului simt. De asemenea nu am incercat vreodata sa uit de unde am plecat si cine mi-a intins o mana, cine mi-a fost alaturi si la bine si la greu….

Children see! Children do! – Fac ce vad…

Children see! Children do!

Trist dar adevarat… Copiii nu fac decat sa ii imite pe cei mari.. sa se prefaca ca sunt si ei maturi. Si daca mami asa face, sau asa a vazut la tati inseamna ca asa e bine, nu? Si uite asa ne minunam ca nu mai exista bun simt, ca am ajuns sa ne inspaimantam de niste pusti pe strada, care dau dovada de un tupeu infiorator si de o lipsa eroica de notiunea “cei 7 ani de’acasa”.

Pacat, dar e vina celor mari care au inteles gresit libertatea si democratia si iaca apar generatii din ce in ce mai “frumos” crescute si cu valori intr-adevar “deosebite”. Si crunt e ca cei mici cresc si devin si ei parinti si tot asa pierdem si mai mult adevaratele calitati ale vietii…

Infiorator…

It’s time for School?

Ar fi… sau a fost.. depinde…

Imi amintesc prima zi de scoala – clasa I-a.. merg cu mama. Gasim o colega si foarte buna prietena de’a mamei si ea cu baiatul tot in clasa I-a si surpriza.. aceeasi in care eram si eu. Asadar colegi de clasa.. Simpatic oricum;) nu acelasi lucru as putea spune despre mine.. in vremea aceea, cel putin.. De atunci s-a schimbat mult infatisarea mea:))) Sau macar asta incerc eu sa sper:D

Ne-a dus in clasa si cred.. dupa memoria mea de acum, ca ne-am asezat in prima banca amandoi.. colegi de banca.. e bun macar cunosteam pe cineva… E frustrant sa nu stiu pe nimeni cand ajung in colectivitati de astea mari:D Parintii au plecat si am ramas princhideii cu invatatoarea. A urmat un moment ciudat pentru mine. Un coleg a inceput sa planga maxim dupa mama lui. Nu intelegeam ce a patit, si cum sa planga dupa mama lui.. nu fusese la gradinita? Off fustele mamelor sunt minunate dar totusi:)) Tocmai eu vorbesc, care atunci eram viteaza, dar acum lacrimez cand plec de acasa de la mama… Off! Nu conteaza.. un detaliu:D.

E destul de stranie prima zi de scoala. Imi placea ca mereu aveam chestii noi pe care mi le cumparau parintii, aveam chestii noi de povestit de prin vacanta, mai multe sau mai putine… era adunarea de ceata.. Ma cam inspaimanta.. gasitul colegilor, integrarea cum va fi? (mai ales cand i-am schimbat… clasele I-a a IV-a sau a IX-a).. Treceau starile acestea de nesiguranta destul de repede si urma barbologeala, entuziasmul, etc….

Oricum, mai am si cateva amintiri ciudate de la gradinita: colegul care imi fura papusile si spala toaletele cu ele, educatoarea care nu ma lasa sa ies afara in pauza pana nu terminam “pachetelul” (aici o parte din nervi sunt la mama pentru ca avea obiceiul de a-mi pune un “pachetel” maxim de consistent, de mai avea putin si exploda gentuta.. offf si acum se intreaba cand ma fac eu mare…:)) de aia o iubesc:X). Imi amintesc de serbarile de craciun, cand venea mosul si abia imi puteam stapani curiozitatea de a vedea ce am primit, de emotiile de la serbarile de ziua mamei…

Orice lucru marunt…

Off.. nu mai am timp de blog, de scris ganduri sau amintiri… dar va veni si vremea lui candva:)).

A venit primavara sau vara.. depinde.. E vremea mititeilor si a gratarelor, a iesirilor la iarba verde, a fotbalului pe care nu-l prea cunosc de altfel:))  Acasa tata e sef  de trib oriunde se merge, cu orice grup de prieteni, el e mester de gratarel.. si Anchy sefa la degustari:)) Lojic..

Eii acum ador verdeata, ador aerul proaspat, curat, razele soarelui cand imi mangaie chipul.. Imi doresc sa merg desculta prin iarba verde, sa ma gadile la talpi.. sa ma bucur de natura, sa las deoparte agitatia si nebunia orasului.

A dansa in iarba cruda, a asculta pasarelele… a te bucura de aceste lucruri marunte inseamna sa te poti bucura de viata, sa te poti bucura ca respiri, ca Dumnezeu ti-a dat sansa de a trai.. ca toate greutatile pe care le-ai trait tu sunt nimicuri fata de cele traite cu adevarat, din greu de alti oameni.

Daca poti respira, poti sta drept, poti vedea pe cei dragi langa tine.. daca ai senzatia ca ai o soarta grea gandeste-te ca sunt probleme cu mult mai grave intr-o viata de om si multumeste-i Celui de Sus pentru ca ai sansa sa te bucuri de ceva, ca ai sansa sa fii om.. Vezi ce e bine din tot greul… fii cu capul sus in momente in care simti ca nu mai ai putere pentru ca asa vei reusi sa te ambitionezi pentru a merge mai departe.

E frumos sa ai parte de orice minune a lumii. Ar trebui sa ne gandim la cei care nu se pot bucura nici pe putin de unele lucruri care pentru altii sunt banale. De privelistea muntilor, de culoarea florilor, de stralucirea apelor, a soarelui, de chipul celor dragi… nu se pot bucura multi oameni, carora vederea nu le-a fost data. Sunt oameni care nu se pot bucura de simplu mers, de atingerea nisipului printre degetele picioarelor..

Exista in viata probleme si incercari, dar in momentele in care aud de oameni care o duc greu intr-adevar, care au parte de dureri, care sufera, care nu au gresit cu nimic dar viata ii incearca.. ma intristez si ma gandesc cat de recunoscatoare ar trebui sa fiu..

Fii om..! Bucura-te de orice lucru marunt!

Iarba verde de aksa…

Perioada bicicletelor..

Prima intamplare cam nefericita a fost pe langa bloc.. O vecina a luat-o pe Anca pe bicicleta, in spate.. Problema a fost ca eram mititele toate si nici eu nu mi-am dat seama.. ce urma sa se intample.. Am auzit un tipat (si-acum mi-l amintesc).. Isi prinsese piciorul in roata.. Norocul ei a fost ca era un santier in apropiere, de unde a venit un nene simpatic, a taiat spitele si a reusit sa-i scoata piciorusul..:( Am ajuns in scara blocului si am vazut cum sosetuta alba cu danteluta era patata de sange.. Ne-am asezat in fund pe scari.. si am verificat rana.. era destul de urata.. la oul piciorului.. Ea nu era prea speriata (a fost mereu cea mai curajoasa), chiar incepuse sa faca glume, dar eu nu-mi reveneam..

Am mers in casa, am povestit patania, a bandajat-o mama.. Nu ne-a zis nimeni nimic.. din contra mama ne zicea ca “asa se intampla la joaca” si incerca sa ne linisteasca.. mai mult pe mine… Anca era vesela pentru ca mama i-a dat calculatorul ei cantacios si mare, pe care in mod normal nu ni-l dadea.. facea ea pontajele si chestiuni pentru munca.. Asadar cam a uitat oarecum de durere si sperietura.. Tata era schimbul 2, asa ca pe la 11.00 si-a facut aparitia.. Era Saptamana Mare si seara se difuza un film cu Iisus.. stiu ca stateam in pat, ma uitam la el, dar nu ma concetram deloc, habar n-aveam despre ce era vorba.. Dar tata a venit si m-a luat cu vorba despre film, despre alte treburi si am mai uitat olecutza..

Nu ne-am lasat de biciclete dupa patania asta.. Eram in vacanta, la casa de la tara… Invatam sa mergem pe bicicleta.. Dupa ce am invatat putintel.. Am inceput sa facem si acrobatii.. Asadar am luat-o pe Anchy pe ghidon si am mers eroic prin parc, care avea portiunea de drum destul de “la vale”.. Toate bune si frumoase pana in capat, unde am cazut: eu prima, bicicleta peste si Anchy peste bicicleta.. Nu mi-am mai simtit genunchii, nu ma puteam ridica.. eram sigura ca-mi sunt rupte ambele picioare.. M-a dus Anca acasa.. am intrat pe ascuns, sa nu ne vada mama si tata.. Practic ma taraia.. Mi s-a parut atat de lung drumul pana acasa (2 minute de mers normal)… Am stat in pat, cik dormeam.. si Anchy imi tot uda 2 batiste si mi le aducea sa le pun pe genunchi…

Mi-a trecut durerea.. dar cand se schimba vremea genunchii mei se resimt.. nu stiu cat o fi din cauza asta, cat nu.. dar oricum nici asta nu ne-a facut sa ne linistim.. Vara urmatoarea, la tara iar am luat bicicletele de coarne si uraaa pe drumurile eroice.. De data aceasta numai Anchy a rashchetat putin pietrisul, tot cu genunchii.. ai ei…

Copilarii.. cam acestea au fost accidentele noastre.. eram destul de atente si norocoase, probabil… Slava Domnului nu le-am dat prea multa bataie de cap la ai nostri in privinta aceasta.. Nu am avut niciodata membrele rupte, capul spart.. sau mai stiu eu ce accidente periculoase… asa ca am fost cumintele maxim.. Ptiu Ptiu!!!!

Franturi…

Gata mini concediul.. gata distractia Pascala.. pentru je vine alta:D cu bagaje, cu mutari, renovari.. alea alea… Oricum tare mumos acasa, in Piatra Neamt, chiar daca am fost putintel mai mult pe fuga, prin vizite, pe la rude, cu prietenii.. e dragutz tare sa-ti revezi oamenii dragi..

Am avut ocazia sa mai cascam gura si mintea prin amintiri, prin poze.. Asadar trebuie sa continui cu articolase din memoria mea, pe care am de cand sa le fixez si in scris nu doar in mintea mea…

Mi-am amintit de copacul din fosta curte a bunicilor, actuala noastra.. Era un dud mare pe care il adoram.. era batran si a fost taiat.. acum mai e doar amintirea noastra.. Ne “gozaiam” (murdaream, pentru cei care nu-mi cunosc dexul special:))) toate.. cate hainute am distrus.. pana sa ne lasam in chilotei si sa papam agude (dude) cu pumnul.. erau negre si ne patau numai bine.. dar delicioase.. ne cocotam putintel.. nu prea tare ca nu am avut nici una arta asta..

Dupa agude urma perioada pepenelui.. oooo ce placere.. Tot la casa era placerea mai mare… La fel, mama prinsese ideea.. Ne lasa la bustul gol.. Tata ne taia pepenele, unu maaare… ca asa alegea Anca.. Chemam copii de prin vecini si Start!.. ca niste purcelusi.. incercuiam farfuriile cu felii de pepene.. scuipaceam samburii.. si miscam strasnic din falcute:D…

Nu ne cocotam noi prea stategic prin copaci. In schimb Anca avea arta de a se cocota pe scaune pentru a se juca la intrerupatoare, ii placea sa stinga si sa aprinda lumina.. si iar si iar… pana a cazut la un  moment dat.. Scaunul s-a intors invers, cu picioarele in sus.. dar norocul ei a fost ca a picat fix pe mijloc.. putintel a piscat-o de obraz.. dar i-a trecut pasiunea asta si s-a apukt de alte sporturi extreme pe’afara de asta data.. Garduri, leagane.. treburi complicate…

Se juca in leagan si i-au sarit ochelarii.. dar nici ca se deranja sa se dea jos sa-si-i caute.. Eram 10 copchii care cotrobaiau dupa lunetele mandrutei:)). Apoi a urmat perioada gardurilor:)) Ii placea maxim sa ma strige “Iti place cum stau?”.. off maica nici nu era atarnata cu capul in jos:D