4 ani!

Da, vremea asta ma face sa devin melancolica, dar cu o mare zambaceala implicata in toata treaba asta. Astazi se implimesc 4 ani de cand fac parte din echipa Arhipelago.

4 ani in care am avut de invatat o multime, 4 ani care au coincis cu perioada mea de maturitate, de crestere, de preluare a vietii in propriile maini, de demonstratii ca sunt capabila sa fiu EU.

4 ani in care parintii mei s-au mandrit cu mine, chiar daca nu prea intelegeau ei ce treaba fac eu acolo. 4 ani in care sora mea se bucura din toata forta ei si ma incuraja si-mi spunea ca sunt un model pentru ea. 4 ani in care sotul meu m-a sprijinit si s-a bucurat de reusitele mele. 4 ani in care am realizat si mentinut relatii frumoase de colaborare cu partenerii si clientii companiei. 

Am avut parte de multe schimbari pe parcursul acestor ani, care m-au adus unde sunt astazi… si cine stie ce ne rezerva viitorul:)). Irinel, pazeste-ti spatele!

4 ani in care am facut activitati diverse: redactie, organizare de evenimente, coordonare echipe, vanzari, PR, marketing. 4 ani in care mi-am dat toata silinta sa ma bucur ca avem in echipa o atmosfera frumoasa si zambacioasa.

Ani in care zona IT si oamenii de aici au devenit mult mai sociabili si draguti:D. Ani in care nu ma mai sperii usor de comunicarea cu oameni noi. Ani in care am incredere in mine si in echipa care stiu ca ma sustine.

Ani in care am devenit omul care sunt astazi multumita managerului si colegilor mei. Ani in care ne-am povestit viata unii altora. Ani in care familia mea au devenit ei. Ani in care am avut ocazia sa dezvoltam impreuna proiecte si ne-am atasat de ele. Ani in care ne-am mandrit impreuna, ne-am luptat impreuna in plina criza si am supravietuit frumos.

Ani in care am invatat de la Marius ca pot avea incredere in mine, ca ma pot bucura de sentimente sincere si de creativitate, ca e ok sa punem suflet, ca va fi acolo sa ma sprijine, de la Elena sa fiu puternica si sa lupt pentru ceea ce cred, de la Irinel ca situatiile nu sunt atat de sumbre pe cat pot arata si ca le rezolvam impreuna daca suntem ZEN, de la Cata ca trebuie sa fiu organizata, de la Cristi ca dulciurile pot face parte din viata de zi cu zi a fiecaruia, de la Valeria ca asa “copil” simpatic si plapand am parut si eu la inceputuri, de la Carmen ca pot sa stau dreapta (cu tocuri sau fara:D) sa invat multe lucruri noi, de la Cami ca pot sa rad cu pofta oricand simt asta, de la Lidia ca pot sa ma bucur de viata si sa apreciez ce conteaza cu adevarat pe parcursul ei, de la fosti colegi ca trebuie sa-mi urmez visul daca mi l-am redescoperit.

Si da, astazi va multumesc tuturor pentru ca impreuna suntem eroici! Pupicioi, lume!

Mancarea si sanatatea

Cu totii stiti ca imi place sa gatesc si sa mananc (nu mult, majoritatea cetatenilor care ma cunosc remarca “trancaneala” mea speciala cand vreau si de aia, si de aia, si putin din cealalta urmand sa ciugulesc din toate putintel si apoi sa pasez la cei din jur, nu de alta, dar e pacat sa stricam bunatate de bucate:D).

La mine in familie bunica de pe mama (pe care am apucat sa o cunosc si sa ma bucur de bunatatile realizate de ea) era un geniu culinar de dimineata, cand nici nu era zi afara. Mama mea – cam 3/4 din viata si-a petrecut-o in bucatarie, ne-a alintat cu feluri de mancare diferite, care mai de care mai pe alese (tata manca ceva, eu si Anca cu totul alte preferinte). A facut singurica cantitati industriale pentru zile de nastere la toata familia, sarbatori, praznice, hramuri, etc.

Si traditia meselor imbelsugate o regasesc din fericire si la mama soacra, care ma asteapta mereu cu multe feluri de mancare ca sa mananc eu din toate, sa-mi rasfat pupilele gustative. Asadar, deocamdata ma bucur din plin de mesele mamelor, mai ales de sarbatori cand eu nu fac nimic de mancare, ca nu are rost sa le stric bucuria de a ne astepta la masa cu bunatati preparate de ele. 

Cand am plecat pe la facultati pachete peste pachete, in care ne pregatea multe feluri de mancare in cantitati potrivite:D. Sora mea si-a cumparat ghiozdan de munte de ala serios, cu care se duce sa “ridice” si bagajele trimise de mama cu mancare:D.

Oricat de greu ar fi dus-o cu banii parintii mei, niciodata nu am auzit sau nu am simtit vreo urma ca nu am avea ce manca (bine, nici nu mancam “mofturi” de pesti, creveti, icre negre, etc.). Tot timpul am avut mancare gatita, preparatele din carne (pastrame, rulade) ne luau pentru sandwishuri, dar nu ne dadeam in vant dupa ele. Am fi preferat de o mie de ori un snitel facut de mama (intr-o mod unic – l-as recunoaste din 1000:D). Mesele de sarbatori nu le pot descrie, de dimineata pana seara mancam randuri, randuri de mese cu prieteni, cumatri, rude.

Partea exceptional de buna pe care am prins-o eu si sora mea si pe care vreau sa incerc sa o transmit copiilor mei, cand va fi cazul, e ca am mancat preparate de casa (oua, carne, legume, branzeturi, smanatana, etc.). Ai mei tot timpul carau cu sacosele produse de la tara, cumparate de pe la vecini, schimb pentru terenuri date acestora, primite cadou, etc. pentru ca bunicul care era mai aproape, nu avea decat cateva gaini, el fiind batran si singur (bunica de pe tata a murit cand aveam eu 6 luni).

Mancam natural si sanatos! Adoram ouale fierte si ochiurile, iar cele de casa aveau o culoare superba, ca sa nu mai zic de gust. Conserve, dulceturi, muraturi, zacusti, sosuri numai preparate de mama in casa (inclusiv astazi tot de la ea le luam:D). Ciupercile (ghebele) culese de cu toamna de tata si puse la congelator sau cu sare, sunt un deliciu. Dulciuri din comert mancam foarte rar (erau si putine si scumpe si nesanatoase), dar mama ne facea (si inca ne mai face) ceva bunut, dulce de casa. Sucuri din comert nu beam decat la zile de nastere, la sarbatori – pentru ca in rest mama ne facea suc cu sirop de brad, soc sau limonada (luam sifoane sau cu apa din Piatra-Neamt de la robinet, care e rece si buna).

Acum ma sperii daca ma apuc de citit pe ambalaje, de ingredientele care sunt publicate, cine stie cate mai sunt pe langa.. asa ca de multe ori prefer sa nu ma uit si gata. Mai avem un minim de sanse cu produsele din piata, dar nici acolo nu mai este siguranta. Mai sunt targurile de produse bio, naturale, etc. dar cam scumpute pentru a putea pregati o masa completa.

Oricum momentan am cam scos de tot din alimentatie vegeta, salamurile si preparatele din carne (foarte rar, de pofta), avem aproape intotdeauna o supa/ciorba in frigider, pregatim cam o data pe saptamana peste, ne-am dotat cu tigai la care folosim putin ulei, incercam sa luam oua si lapte de la taranii, care-mi sunt dragi si pe care ii apreciez cu tarie, ne bucuram in continuare de bunatatile conservate de mama, de zarzavaturile puse de mama-soacra, dar cu siguranta voi lua exemplu colegei mele, Camy, pentru cand voi avea copii.

Atunci voi face tot posibilul sa le iau&dau produse sanatoase si de calitate, sa le prepar eu cu mana mea mancarea, sa stiu ce le pun in ea, sa-i feresc pe cat posibil de toate nenorocirile din alimentatia de astazi… Evident ca nu voi fi terorista in extrema, dar pe cat posibil, macar in primii ani de viata, cred ca toti copii ar trebui sa incepa cresterea intr-un mod sanatos si armonios. 

Ne molipsim unii de altii! :)

Primavara imi da o stare tare faina… soarele, culorile vii ma fac sa simt ca traiesc, ca vreau sa dansez, sa fiu sexxy mamasita, sa ma bucur de toate, sa fac daruri, sa transmit pupicioi si imbratisari celor dragi, sa le zambesc tuturor, sa fac ordine si disciplina atat in casa, dulapuri si calculator cat si in suflet.  

Ma gandesc ca in lumea asta mare si chipesa, nu poti fi fericit sau trist singur… nu cand esti implicat, nu cand oameni dragi iti sunt aproape sau tu le esti lor. Patania care m-a facut sa ma gandesc la aceasta stare, vi-o povestesc in cele ce urmeaza.

Sotiorul meu si-a pierdut zilele acestea bratara de aur, cadoul lui de la parinti de majorat – set cu lantul. O bratara la care tinea mult, care era facuta manual, la comanda… deci cam greu spre imposibil sa gasim alta. Nestiind unde anume si cand i-a cazut de la mana, am orbecait amandoi prin locurile in care a fost in ultimele 2 zile, dar fara reusita.

Oricat as fi incercat sa-l incurajez, sa ii spun ca luam alta, ca la turci sigur vom gasi un model asemanator, ca daca va fi ca bratara sa fie a lui va aparea cumva, daca nu, inseamna ca cineva are mai mare nevoie de ea decat noi… era inutil pentru ca el era trist si dezamagit… si stare mea era si mai si cand il vedeam asa si nu puteam sa fac nimic.

Tot gandindu-ma si refacandu-i traseul din ultimele zile, am cautat in toate colturile din casa, in speranta ca aici s-a pierdut si am reusit… am gasit-o si am putut sa-i aduc fericirea, sa fac singurul lucru pe care si-l dorea acum – sa aiba bratara lui inapoi.

Asa ca am ajuns sa constientizez si mai accentuat ca traim prin cei din jurul nostru, le traim starile, ne traiesc emotiile… ca uneori e mai greu pentru cel de langa, implicarea fiind in dublu sens.. Asa cum mamele au emotii mult mai mari pentru copii cand ii lasa la scoala, la gradinite, cand au examene, etc.  simt ca acum mi s-a inversat rolul de copil,  dorind acum ca eu sa fiu pusa la incercare si nu parintii mei, nu cei dragi mie… Asa patesc cu sotul meu, cu sora mea, desi stiu sigur ca sunt mai eroi ca mine, ca nu se dau batuti in veci.. nu pot sa nu traiesc la intensitate maxima, poate prea mult decat e cazul, sentimentele si starile prin care trec ei. 

Am noroc ca sunt destul de organizata si ce-i mai important ca optimismul nu ma paraseste usor si cred cu tarie ca unele lucruri rele la prima vedere, ni se intampla cu un scop si ca ceva bun trebuie sa iasa la suprafata la urma urmei.

De asemenea cred cu tarie ca putem face orice daca suntem sanatosi si ca aici am putea gasi singurul hop care ne-ar putea face sa ne simtim demotivati, dar cu siguranta faptul ca nu gasim camasa, pantofii visati, ca nu ne permitem anumite luxuri, ca parca nuanta de par nu e cea de pe cutie, ca tricoul preferat nu ne mai vine, ca pozele au iesit in ceata, ca mancarea a iesit fara gust sau orice alt lucru marunt ni s-a intamplat (si pe care in prima faza il vedem ca o catastrofa), trebuie sa ne reamintim ca important e sa fim bine, sanatosi: noi si cei dragi noua si sa ne punem pe treaba in continuare cu optimism si zambet chipes pe mutrita… pentru ca toate se vor aseza intr-un final, asa cum trebuie sa fie!

Nimic nu ne poate sta in cale daca ne propunem cu adevarat, iar daca nu am reusit sa realizam un plan trebuie continuat sa muncim pentru el, sa speram in el, sau pur si simplu sa renuntam, sa invatam sa ne detasam de el, pentru ca nu e pentru noi.. pentru ca avem alte planuri marete de realizat, cu siguranta.

Si DA! Ajungem momente in care traim prin altii, cand simtim ce simt ei, cand am vrea sa ne dam peste cap sa le rezolvam problemutele, cand am prefera sa fim noi in locul lor. Dar asta insemna sa iubesti, sa fii langa cel de langa tine, sa fie langa tine cand ti-e greu sau cand ti-e bine. Ne bucuram impreuna, ne intristam impreuna, radem si plangem impreuna si ne molipsim unii de la altii fara sa ne dam seama – atat trairile, sentimentele cat si obiceiurile, gandirea, alegerile si asta ne face sa devenim un intreg.  

Suntem oameni! Si DA, am nevoie de cei dragi. Am nevoie sa traiesc prin mine si prin cei din jurul meu!  Am nevoie de bucuriile lor, pentru a le simti pe ale mele. Am nevoie de mine si de ei, pentru a fi completa! Impreuna! :”>

Vremea colindelor

Da. Tocmai s-a incheiat o saptamana in care m-am bucurat de mai multe spectacole organizate in cinstea Craciunului si-a Sarbatorilor de Iarna:

1. Concert de colinde la BCU Iasi – sustinut de Corul Facultatii de Compozitie, Muzicologie si Pedagogie Muzicala – Universitatea de Arte “George Enescu” Iasi si dirijorul George Dumitriu.

2. Un spectacol de exceptie cu sala Ateneului din Iasi arhiplina, sustinut de ansamblul folcloric “Teodor Burada” – UNIVERSITATEA DE ARTE “GEORGE ENESCU” IASI si dirijorul lector univ. dr. Ciprian Chitu. Colindele, cantecele de stea, plugusorul, colindele cu masca animaliera, muzica populara cu suitele de dansuri moldovenesti si scenetele comice au fost interpretate absolut eroic! 2 piciulici mititei, imbracati popular au fost deliciul spectacolului. Momentele de dans popular mi-au adus aminte de surioara mea, de momentele cand ea sustinea astfel de spectacole si de dezamagirea mea ca nu am reusit sa ajung sa o vad pe viu. Foarte frumos! 

3. Vineri am fost la concertul cu Stefan Hrusca organizat de Iasi. O voce superba, dupa cei 30 de ani de cariera, care mi-a adus aminte de caseta din copilarie, pe care am ascultat-o de sute de ori! Cum spuneam si pe Facebook, mai am de bifat pe Stefan Banica Junior si Fuego, dar simt ca nu se vor putea ridica la nivelul acesta! ) Un concert absolut superb, de o ora, care m-a intors in timp, langa ai mei, cand stateam benoclata cu surioara mea, fermecate amandoua, in fata casetofonului care ne reda colindele lui Hrusca iar si iar. Un concert in care nu au rulat colindele una dupa alta, ci ne-am bucurat si de mici povestioare ale maestrului, din viata lui. Un concert in care am lacrimat la versurile si melodia “Ruga pentru parinti”, care trecea prin tine cu tunul, parca.

Sambata seara am ales plimbaceli pe la luminite, tot in spiritul Sarbatorilor de Iarna. Astept zapada si intalnirile cu cei dragi, pentru ca tabloul sa fie complet. 

Toate acestea au fost cateva momente prinse in zbor, din cele sustinute de diferite organizatii, in Iasi. Saptamana care vine va avea de asemenea momente si spectacole frumoase, asa ca profitati din plin, ca merita! 

Pupicioi!

Avem timp?

Pe langa intrebarea aceasta, cel putin inca 5 imi bantuie gandurile (daca ma concentrez putin s-ar putea sa rezulte muulte altele, dar ne rezumam la acestea):

1. Timp pentru ce?

Avem timp sa radem, sa sprijinim prietenii cand au nevoie de noi, sa ne vedem de sanatate fizica si mentala, sa ne bucuram de clipele marunte, sa credem in destin sau in viata spirituala, sa gatim bunatatile pe care le visam, sa calatorim in locuri vazute in reviste, sa facem sport, sa mergem la saloane de infrumusetare, sa ne perfectionam, sa decoram casa si biroul, sa ne organizam garderoba, sa ne vizitam parintii si prietenii, sa dormim, sa ne uitam la serialele preferate, sa mergem la spectacole si scenete la teatru, opera, cinema, filarmonica, sa facem un cd cu melodiile preferate, sa citim o carte deja inceputa sau recomandata de cineva, sa facem cadouri celor dragi, sa stam la povesti la telefon, sa dam cu mopul, sa mergem la cursuri, sa spalam masina, sa lenevim, sa stergem praful, sa fim oameni intregi la minte si suflet? 

Clar avem cu ce sa ne ocupam timpul. Si pe cel pe care il avem si pe cel care ne lipseste.

2. Avem nevoie de timp?

Oooo daaa! Nu de putine ori m-am intrebat cum se descurcau parintii nostri. Pe ai mei i-am vazut cum au crescut singuri 2 copii (nici una dintre noi nu am stat la vreun bunic, sau am fost crescute de vreunul dintre ei), au mers la munca in 3 schimburi (nu era concediu de maternitate/paternitate care nici acum nu le ajunge mamicilor dornice de stat acasa:D – stiu, am fost rea), au avut grija de toti cei 4 bunici pana la finalul vietii lor, au avut de intretinut un apartament si in acelasi timp s-au ocupat si de constructia casei si celor adiacente acesteia, au mers si in concedii, ne-au dus la munte la mare, au facut mereu toate zilele de nastere ale membrilor familiei cu invitati si pregatiri delicioase (o eroina mamitica, clar – nu voi putea sa ma ridic vreodata la nivelul ei), s-au ocupat de educatia noastra (isi faceau timp sa ne verifice temele, sa ne inscrie la cursuri, sa ne trimita la biblioteca, sa ne verifice activitatile zilnice) si eu una simt ca deja sunt in panica de timp, ca nu-mi ajunge atat cat mi-as dori. 

3. Stim sa pretuim timpul pe care il avem?

Asta clar nu! A se vedea ca de obicei apreciem timpul pe care l-am petrecut cu oameni dragi, atunci cand acestia nu mai sunt in preajma noastra.  Nu stim sa apreciem sanatatea si importanta ei, pana nu ne imbolnavim. Orice sentiment devine mai puternic si ne face sa ne dam putin cu capul de pereti in momentul in care pierdem sau nu avem ceva/pe cineva anume. Nu de putine ori ne dam seama ca a trecut timpul pe langa noi, dar nu am bifat nimic nou, poate din ce ne programasem candva.

4. De ce lasam timpul sa treaca pe langa noi?

Eu cred ca din lene, indiferenta, iresponsabilitate… vointa slaba, pentru ca nu stim sa luam deciziile pe care sa le respectam mai apoi.

5. Cand e timpul potrivit pentru ceva anume?

Niciodata nu vom sti exact cand e momentul sa facem ceva anume, dar cred ca undeva in adancul sufletului se trage un semnal de alarma, care iti trasmite ca “acum e timpul sa.. sa studiezi, sa oferi o floare, sa strangi in brate, sa te casatoresti, sa faci un copil, sa-ti vizitezi prietenii sau familia, sa zambesti, sa fii fericit, sa pleci intr-o calatorie, sa iti iei o vacanta, sa iti iei o pereche de pantofi noi, sa-ti schimbi desktop-ul, sa-ti suni prietenii, etc”. Deci organizarea timpului se reduce in mare parte la mintea noastra sentimentala, care transmite anumite semnale creierului, care ia sau nu decizia potrivita, in functie de cat de convingator e sufletul:D.

In final, cred ca avem timp, dar din pacate nu stim sa-l folosim corespunzator! Esential e sa nu intram in panica si ne vom descurca de minune!

Inceputuri de “calculator-ista” :)

Oooo daaa, ca in orice activitate avem parte de un inceput. Zilele acestea chiar mi-am amintit cum am inceput “pasiunea” pentru calculatoare, pentru putina tehnologie, pentru lucrul cu aceste aparate in special.

Totul a inceput pe cand eram in clasa a IV-a, iar Anca in clasa I, cu tata care ne-a inscris la Clubul Copiilor din Piatra Neamt. Fiind prieten, con-satean, cred, cu directorul clubului, acesta i-a recomandat sa ne inscrie la un profesor foarte bun, apreciat si la un curs special, inca la inceputuri pe atunci: Informatica.

Zis si facut, a ramas stabilit, asadar ne-am prezentat intr-o sambata dimineata, la ora 08:00, intr-o zi frumoasa de iarna, la curs. Mici si “tampe” pe atunci:)), am stat o bucata de vreme pe o banca langa usa salii de curs, neavand curaj sau cine stie din ce motiv. Pana la urma un alt profesor ne-a observat si ne-a “introdus” in sala de curs. 

Acolo plin de copii care mai mari, care mai mici care isi scriau de zor ce zicea proful. In timp ce asteptam noi afara sa intram, ne-am dezechipat de hainele groase de iarna, iar cand am intrat aici am omis sa ne luam hainele. Ne-am asezat chipurile pe niste scaune intr-un colt, intrerupand eroic ora. Nu a durat mult si a aparut iar proful care ne ajutase cu hainele “Astea nu sunt de la tine?, il intreba el pe proful de info. Evident, erau ale noastre. Le-am luat rapid, incercand sa scurtam momentul si le-am tuflit, botindu-le maxim, pe un scaun, sub o masa. Detalii maxim de stresante pentru noi, doua benoclate la care se uitau 20 de oameni. 

Am trecut si peste acest moment penibil si s-a continuat prima lectie. La final s-a facut prezenta. Se putea sa mearga totul struna? NU! Dupa ce a strigat proful pe toti cei inscrisi pe lista lui a mai intrebat “Mai e cineva care nu e pe lista?”. Da, exact si evident: noi doua! “Pai ce cautati aici?” “Ne-a inscris tata, ca a vorbit el cu domnul director!” “Cu mine n-a vorbit nimeni, nu stiu nimic!” Alt moment memorabil. Asa ca pline de dezamagire, nervi si rusine ne-am intors acasa aproape lacrimand.

I’m a winner!

Ooo daa! Iata ca am avut noroc si am castigat un mini-concediu 2 nopti cazare + mic dejun la Predeal – Cabana Vanatorilor, premiu oferit de Eximtur. Astfel, mi-am luat sotiorul si ne-am pornit sambata dimineata.. maxim de dimineata (trezirea la 04:00 si plecarea pe la 04:45) si cu zambecili pe chip, harti si lista cu obiective turistice, cheesburgeri, apa, rontaili si haine de munte ne-am pornit cu drag spre Predeal. Drumul destul de lung, dar liber si frumos.

Am trancanit (evident) tot drumul, am cantat peste profesionistii care se auzeau la radio sau pe cd, am rontait, am verificat contul de facebook, harta, gps-ul de pe telefon, am mai facut si cate o poza din mers (cand s-a luminat), am comentat ce vedeam pe strazi, modele de case, de banci, de oameni, pana am ajuns in Predeal, la Cabana Vanatorilor. Ne-am cazat, ne-am bucurat maxim de camera mare, frumoasa si in primul rand calduroasa pe care am primit-o. Nota 10, clar!

Dupa ce ne-am dezmortit putin spatele si picioarele, ne-am luat talpasita in plimbari prin statiunile de pe Valea Prahovei: Predeal, Azuga, Busteni, Sinaia. Ne-am oprit la Peles unde am facut cateva poze artistice, iar apoi am urcat pana la cota 1400 cu masina, fiind fermecata maxim de culorile din jurul meu. Absolut de vis coloristica muntilor! De la cota 1400 am luat telescaunul pana la 2000.

Cam foarte grea aceasta urcare, datorata gerului care imi brazda ochii ramasi la suprafata pentru a remarca ceva din telescaun. La un moment dat mi-am acoperit intreaga fata + ochii in maini. Sus am savurat o ciocolata calda, am bantuit putin pe-acolo, dupa care am coborat tot cu telescaunul pana la masina.

Apoi am mers sa mancam bunatati in Busteni: piept de pui cu cascaval si cartofi taranesti cu ceapa si kaizer + rulada de pui umpluta cu sunca, ciuperci si cascaval. Ne-am bucurat chiar sa o admiram pe Milka care veghea la geamul restaurantului.

Dupa masa, caldurica, ne-a cuprins o moleseala si o lene de vacanta. Am mers pana la Castelul Cantacuzino, dupa care ne-am pornit spre Predeal, cascand gura peste munti. Ajunsi la cabana in Predeal, a inceput sa fulguiasca eroic! Ca de poveste peisajul, nu alta!

Am facut o baitza calda si ne-am relaxat frumos, dupa care am luat cina la restaurantul cabanei, care avea un colt plin cu medalii si cupe pentru concursurile la care participasera membrii bucatari. De asemenea afara, se regasea un panou cu diplomele de excelenta pe care le castigasera restaurantul si personalul acestuia.

Restaurantul era aproape plin de lume, in care formatia isi prezenta programul artistic diversificat. Piei de ursi, lupi, animale impaiate vegheau frumos pe peretii restaurantului. Spiritul vanatoresc era foarte bine pus in valoare si prezentat in toata cabana.

Am servit preparate vanatoresti, evident (gustare calda vanatoreasca  si bulz vanatoresc). Dimineata m-am trezit plina de energie si vesela la vederea privelistii din camera: zapada depusa pe masini si copaci, mangaiata de razele soarelui si un cer senin.

Apoi am luat micul dejun in restaurantul cabanei, am luat bagajele, ne-am decazat, am curatat masina de zapada, am facut cateva poze si ne-am pornit spre Brasov. Am mers frumos, fara graba, fara depasiri spectaculoase pentru ca sosea era uda (nu s-a depus zapada pe ea pentru ca treceau in continuu masini).

Noroc ca am plecat pe la 11:00, pentru ca am evitat astfel accidentul tragic in care a fost implicat Serban Huidu. Ajunsi in Brasov ne-am bucurat de frumusetea, curatenia si buna organizare a acestuia. Incredibil cat de aerisit e traficul, cu drumuri/strazi intregi pentru un singur sens. Felicitari!

Un oras in care mi-as dori sa ma mut! Mi-a placut extraordinar de mult. Am fost acolo acum vreo 7-8 ani cred, dar acum m-a fermecat cu adevarat. Am ajuns in centrul vechi fara nicio harta, gps, ghidati de semnele puse in oras de autoritati. Am avut noroc sa putem asista la un concert de orga in cadrul Bisericii Negre din Brasov. Super!

Apoi ne-am plimbat prin Piata Sfatului, m-am dotat cu magnetii pentru colectia mea de pe frigider, ne-am tras in cateva poze, dupa care a inceput lapovita si ne-am pornit spre casa. Am iesit din Brasov, cand am inceput sa primim telefoane care ne intrebau daca suntem bine, unde suntem, daca am trecut de Predeal – pentru ca deja se aflase de accidentul lui Serban Huidu si faptul ca traficul se blocase in zona respectiva.

Am avut parte de un weekend tare dragut si relaxant, pentru care le multumesc in principal celor de la Eximtur, pentru premiul oferit, celor de la Cabana Vanatorilor din Predeal pentru conditiile eroice oferite si pentru masa delicioasa, autoritatilor care se ocupa de orasul Brasov, pentru a fi atat de frumos, autoritatilor iesene care ma fac sa-mi doresc sa ma mut in orice alt oras din tara, prietenei mele Mira care mi-a dat de veste rapid ca plec in excursie, familiei si prietenilor care s-au gandit la noi si ne-au “invidiat” sau au asteptat cu mare drag pozele, frumusetilor naturale ca exista si ma fac sa ma bucur de ele si de locatia mea in mijlocul lor, fulgilor de zapada ca mi-au bucurat privirea si sufletul, inventatorilor de magneti pentru ca astfel colectia mea arata mai frumos… si lista poate continua!

Maturitate sau seriozitate?

Nu de putine ori mi-a fost dat sa vad oameni care vor sa fie maturi, inclusiv propria-mi persoana, in vremurile in care abia asteptam sa ajung om mare, pentru ca nu stiam exact ce presupune maturitatea, credeam ca tine doar de varsta si inaltime.

Am intalnit persoane care vor sa para in anumite momente mature, care vor sa demonstreze altora ca au ajuns la un anumit grad de maturitate, dar exista si persoane care desi ajunse la acest nivel, prefera sa-si pastreze farmecul copilariei care imbraca mult prea frumos si armonios acesta “senzatia de maturitate”. Un om de afaceri maxim de sobru si serios – la birou si in viata profesionala, va avea un farmec aparte cand va zambi eroic la copilul lui obraznicut si plin de sotii sau la prietenii lui care ii povestesc intamplari haioase din ultimul concediu. Nu trebuie sa ne fie rusine sa radem, sa fim copii, sa ne bucuram de clipele frumoase ale vietii.

A fi matur nu este echivalent cu a fi sobru, serios! Nu in seriozitate consta maturitatea, ci din contra daca nu stim sa tratam fara seriozitate anumite momente, fix cand e cazul, atunci nu am ajuns la nivelul care trebuie, sau pe care vrem de fapt sa-l afisam.

Chiar de curand am avut ocazia sa vad copii, care s-au maturizat inainte de vreme, pe care viata i-a pus la incercare, i-a facut sa isi asume responsabilitatile zilnice mai devreme decat e cazul. Oameni care muncesc cu mainile pamantul pentru a avea un bot de mancare, oameni care nu stiu de sarbatori, cand animalutele asteapta hrana si apa, tineri care isi zidesc un coltisor deasupra capului, care de nevoie invata sa repare totul prin case, prin curte. Acestia sunt de apreciat si pe acestia ii respect, pentru ca indiferent de greutatile traite, in ochii lor se va vedea mereu bunatatea si seninatate. 

Da!

Dap. Astazi se implinesc 2 ani de cand am spus un “Da!” cat se poate de sigur. Un “Da!” care a schimbat cursul vietii a 2 oameni! Un “Da!” care ne-a unit destinele, drumul, sentimentele. Si in continuare sunt mandra de acel “Da!”. 

Acum 2 ani m-am semnat pentru prima data cu noul nume. Acum 2 ani, m-am prezentat eroic la coafor, m-am machiat si aranjat frumusel si am pasit la Starea Civila, pentru a fi personajul feminin principal. Acum 2 ani, aveam casa plina cu parintii mei dragi, cu prieteni care venisera sa-mi sustina decizia, sa ma vada cum pornesc spre formarea unei noi familii. 

Acum 2 ani, primeam de la dragul meu un buchet superb de flori asortat cu tinuta mea si un mega cos de flori de la parinti, surioara si colega mea de pat din vremurile studentiei. Acum 2 ani semnam eroic in catastif, ziceam “Da!”, zambeam la aparatele foto si ieseam triumfatori din Starea Civila, in timp ce oamenii dragi ne cantau “La Multi Ani!” si aruncau confetii pe noi. Acum 2 ani beam sampania si primeam urari de “Casa de piatra!” si evident cadouri pentru noua familie intemeiata.

Pletosenia conteaza!

Zilele acestea am cazut putin in butoiul cu melancolie… si nu stiu de ce… Poate toamna are efectul asta asupra mea. Asadar m-am pus pe treaba in zecile, sutele, miile de poze facute de-a lungul timpului.. Evident ca nu am apucat sa le remarc pe toate (mi-ar lua zile intregi, saptamani poate:D), dar in cate m-am uitat, mi-a sarit in evidenta “pletosenia” mea.

Prin cate experiente a trecut dragul meu par (suvitat, blond, saten inchis/deschis, roscatel, permanent, drept, cu/fara breton, scurt, asimetric, lung, ondulat, etc.).. si rezista eroic in continuare, pentru ca sigur vor mai urma. Momentan am facut o pauza de dragul lui, sa se regenereze putintel:D, dar il asteapta alte schimbari cu siguranta.

Un lucru stiu sigur! Parul este extrem de important in infatisarea noastra (chiar daca mama de exemplu spunea in tinerete ca ii placeau barbatii cu par cu volum, cu mustata, dar viata a fermecat-o cu tata care e cheliuta si fara mustata:D). Nu conteaza forma in care se prezinta – scurt, lung, culoare, cret, drept, etc. este important sa stim sa-l punem in valoare, sau sa-i lasam pe cei care se pricep sa aiba grija de el si de noi. Si da, ador sa ma rasfat cu o tunsoare, culoare noua, sa fac schimbari, sa ma revigorez putin, sa-l las pe sotiorul meu in suspans pentru cand ma intorc cu noua freza:D (“ce culoare te faci de data asta?”).

Asadar voi face o scurta trecere in revista a unor “momente capilare” si astept eventuale propuneri, pareri: